FUMG

21 decembrie 1989 - ultimele ore din viata primului martir

 

"19 decembrie 1989. Ultimul concert rock din timpul dictaturii. IRIS canta iar in "Savoy", pe Calea Victoriei. In Timisoara deja se murea; in Bucuresti inca nu, insa mirosul de cadavre se simtea din ce in ce mai puternic dinspre CC al PCR, dinspre sistemul dictatorial si represiv aflat pe moarte...

21 decembrie 1989. Este ora 17.30 si ceausismul a fost lovit deja de primul tsunami din Bucuresti. La sala Dalles mii de oameni scandeaza sloganuri anti-comuniste si soldati cu scuturi, bastoane, grenade lacrimogene, pistoale si PM-uri cu cartus pe teava stau fata-n fata privindu-se in ochi si atenti fiecare la miscarile celorlalti. Majoritatea demonstrantilor anti-comunisti sunt tineri pana-n 30 de ani. Printre cei din primele randuri, Micky. E cu un grup de prieteni - Bruno, Catalin, Teona. Micky striga ca si ceilalti, iar vocea sa se desprinde, parca, din multime. E cantecul de lebada al prietenului nostru. Spre multime vine un camion militar; e o sinistra masa de metal, grea de cateva tone. Se napusteste in multime! La volan nu se afla un om, pentru ca un om nu ar putea strivi cu sange rece trupurile unor copii. La volan este ura, este frica fata de tot ce este tanar, puternic, frumos, curat si bun...
Tiranul schizofrenic incearca sa striveasca sub rotile mecanismului represiv libertatea, tineretea, rockul, muzica tinerilor rebeli ai vremii. Bolidul intra in plin in oamenii care nu se mai pot feri. Lovit de camion, Bruno cade intr-o parte cu bratul fracturat. Teona scapa ca printr-o minune, salvata de Micky, care este izbit si cade si el in partea cealalta. Camionul a trecut, mortii au ramas. Micky inca traieste. Se ridica si vrea sa strige din nou, dar nu mai apuca. Un glonte in abdomen il indoaie de la mijloc, iar alte doua gloante il ucid pe loc. Se produce haos, lumea fuge, camionul trece inapoi peste cadavre, peste raniti. Cand prietenii se regrupeaza odata cu multimea, Micky nu mai este acolo. Il cauta indurerati. Il vor gasi cinci zile mai tarziu, la morga...

​

Din trupul Salii Dalles cresc de 14 ani niste cruci. De dincolo de moarte, tinerii ucisi pe 21 decembrie 1989 privesc lumea vie cu ochii mari, de caprioare speriate, parca vrand sa spuna: „Fratilor, pe unde calcati voi acum ne-am lasat noi sangele...“. In graba noastra si-n stresul de zi cu zi, poate trecem prin fata lor fara sa ne mai amintim cum a fost atunci...

A murit cu o carte de rugaciuni la piept

Dintre cei 13 tineri secerati de gloante in fata Salii Dalles in 21 decembrie ’89,  Mihai Lucretiu Gatlan, un tanar de numai 19 ani, a fost prima victima a revolutiei. Isi dorea din tot sufletul sa fie liber. A murit - cu gandul ca face ceva pentru tara - lovit de un camion militar si apoi impuscat. Ultimul lui cuvant, inainte de a inchide ochii pentru totdeauna, a fost „Libertate“. Dupa toti acesti martiri-eroi si azi mai plang parintii vesnic tristi si cu inima franta, copacii Bucurestiului, cladirile ale caror ziduri au fost stropite cu sange curat si tanar. Cunoscutii lui Miki spuneau ca in sufletul lui „traiau doua lumi importante: religia si muzica“. Nu putea sa traiasca fara nici una dintre ele. „Mihaita ar fi vrut sa dea la Teologie“, isi aminteste trist Ion Gatlan, tatal lui. „Purta intotdeauna asupra lui o micuta carte de rugaciuni. O avea de la 15 ani. Noi nici nu stiam. Am aflat mai tarziu, cand l-am ridicat de la morga. O tinuse la piept in timpul revolutiei si era patata de sange“.

Icoana Mantuitorului

Mihai s-a nascut pe 9 aprilie 1970 si a fost un tanar deosebit, talentat si iubitor de oameni. D-l Gatlan isi aminteste de o intamplare petrecuta in copilaria lui Miki si care dezvaluie frumusetea sufletului sau. Prin anul 1984, Mihai a primit cadou o frumoasa icoana pictata de tatal lui, care Il infatisa pe Domnul nostru Iisus Hristos. O tinea in camera lui, alaturi de discurile cu muzica. Dar, daca pleca la tara sau in vacanta, nu uita sa puna in valiza si icoana. „Ne plimbam intr-o vara cu vaporul pe Dunare, povesteste tatal lui. Acolo am facut cunostinta cu un domn din Cluj, pe nume Bogdandi, si cu fiul acestuia, care era de-o seama cu Mihai. Am aflat ca baiatul avea o tumora la cap, foarte dureroasa, care ii dadea niste stari depresive de necontrolat. Tatal era disperat. Ar fi vrut sa il opereze, desi medicii ii spusesera ca e foarte periculos. Dorea sa faca orice era omeneste posibil pentru unicul lui baiat si refuza cu indaratnicie sa se dea batut“. Si atunci, pe vapor, s-a petrecut ceva foarte straniu. Mihai, care avea iconita cu el, a intrat in vorba cu bolnavul. L-a mangaiat pe par, pana ce acesta a adormit cu capul exact pe plasa in care Mihai asezase cu grija icoana. Cand s-a trezit, baiatul i-a spus dintr-o data tatalui sau ca la intoarcerea acasa ar vrea sa se opereze. Toata lumea prezenta a ramas uimita. D-l Gatlan a aflat mai tarziu ca operatia a reusit pe deplin. „Am fost extraordinar de bucuros. Mihai mi-a spus atunci: “.

„Sa-mi aduci o gutuie!“

Daniela l-a cunoscut pe Mihai in primavara lui 1989. Ea isi aminteste cum se intalneau tinerii pe atunci. Discutau despre religie, Biblie, Iisus Hristos, despre bisericile distruse de Ceausescu. Isi faceau planuri de viitor. La sfarsit, scoteau chitarile si cantau balade si muzica folk. Apoi venise si toamna anului 1989. Era frig si intuneric in Romania. Apa calda oprita, curentul la fel, alimentarele goale. Oamenilor le ajunsese cutitul la os. Miki avea din ce in ce mai des viziunea mortii si de fiecare data cand era cu prietenii amintea de acest fenomen. „Fratilor, daca ar fi sa mor, as vrea sa fiu macar liber! Si stiti cum as vrea sa fiu ingropat? Asa cum ma vedeti, cu hainele astea simple pe mine. In blugi, in geaca si cu cizme. Sa n-aud de costum, ca-mi vine rau!“. Prietenii radeau si credeau ca glumeste. Dar lui nu-i ardea de glume! Cand timisorenii au iesit in strada, pe 15 decembrie 1989, Miki nu-si mai gasea locul: „E timpul sa facem si noi, astia din Bucuresti, ceva! Nu putem sta cu mainile in san! Haideti sa iesim in strada!“. Inevitabilul sfarsit al comunismului batea la usa. Pe 20 decembrie 1989, seara, Miki a sunat-o pe Daniela. Era ziua in care trupa „Iris“ canta la Teatrul „Ion Creanga“ din Piata Amzei. „Mi-a propus sa vin si eu la concert, povesteste Daniela. Dupa spectacol ar fi avut chef sa discutam despre ce se intampla in tara. A doua zi, pe 21 decembrie, la 17.00-17.30, urma sa ne intalnim in fata Salii Dalles. M-a rugat sa-i aduc o gutuie. Ii placea la nebunie acest fruct!“.

Se misca tara

Daniela n-a putut ajunge la concertul cu „Iris“ pentru ca nu au lasat-o parintii. Auzind ca la Timisoara era prapad, acestora le-a fost teama sa nu i se intample fetei lor vreo nenorocire, asa ca au tinut-o inchisa in casa toata seara, spre indignarea ei. Vineri, insa, pe 21 decembrie, Daniela si-a mintit tatal ca se duce la scoala si a zbughit-o in centru. Avea inima cat un purice. Simtea ca se intampla ceva in oras. In mod ciudat, pe strazi mirosea a primavara, a pamant si a iarba cruda. Tanara s-a urcat in autobuzul 368 si pe drum isi imagina cum e in libertate, fara Ceausescu. La Eroilor autobuzul s-a oprit. Nu putea trece de tab-urile si blindatele puse de-a curmezisul soselei. Soldati cu casti si scuturi pazeau cu strasnicie centrul. „M-am strecurat cum am putut printre ei si am alergat intr-un suflet, pe jos. La fiecare intersectie erau baraje de scutieri care te legitimau si te intrebau unde mergi. Eu am mintit ca trebuie sa ajung la o prietena bolnava care e singura si locuieste pe Calea Victoriei. Afara incepuse sa se intunece. Dinspre Piata Universitatii se auzeau deja impuscaturi. In fata Magazinului Eva, alt filtru de scutieri. Nu m-au lasat sa trec, asa ca am inceput sa bazai. Umblam cu gutuia in buzunar, ca o bezmetica, si nu aveam cui s-o dau. Un soldat mai milos m-a luat de umar si m-a impins catre statia de metrou de la Romana: <Du-te, acasa, fato, ce cauti aici? Tu nu vezi ca e de rau?!>. I-am dat gutuia lui. Musca din ea si dadea din cap. Ajunsa acasa, l-am sunat pe Miki. Nu raspundea nimeni. Am simtit ca ceva nu e in regula, dar tot mai speram“.

Lacrimi si lumanari

Toata noaptea fata a ascultat postul de radio Europa Libera si a plans. A doua zi a zbughit-o iar in oras, dupa ce si-a umplut buzunarele cu lumanari si gutui. Pe drum s-a intalnit cu un vecin de bloc. „Au tras in noi, sa stii. Nu te duce!“. L-a lasat vorbind singur. In fata Salii Dalles lumea era stransa langa o mare balta de sange. Oamenii vorbeau, cu lacrimi de recunostinta in ochi, despre preotul Mehedintu de la Biserica „Coltea“, cel care a infruntat gloantele carand in spate ranitii de pe strada. Tot el a ridicat cadavrele mutilate ale victimelor si le-a dus la spital. „Cineva m-a luat de mana la un moment dat, continua Daniela. Era Irina, o prietena care venise si ea in centru. Mi-a spus ca Miki a murit. N-am crezut-o! Am zambit tamp si m-am sprijinit de zid. Atunci, nu stiu cum, toate gutuile mi-au cazut din buzunare si s-au rostogolit chiar spre locul unde se zicea ca ar fi murit Miki. Niste tiganusi murdari de sange le-au insfacat si au inceput sa muste flamanzi de ele. Lumanarile le-am faramat in palme, fara sa le mai aprind. Multa vreme de atunci mainile mele au mirosit a ceara“.

Despartirea

Daniela l-a revazut pe Miki abia dupa o saptamana, la el acasa. Era intins in cosciug. Teapan, vanat si plin de rani pe fata, tanarul visator astepta sa fie inmormantat. Ai lui il imbracasera intr-un costum gri. Tatal lui era de fata. Trist, cu ochii dusi in fundul capului, isi mangaia duios baiatul. Lumanarile sfaraiau dureros in fata mortii. „L-au impuscat pe la spate, plangea ca un copil barbatul in toata firea. E ciuruit tot. Fa-i, Doamne, sa plateasca pentru ce-au facut!“. A doua zi, pe un ger de crapau pietrele, l-au dus la cimitir toti ai lui: parintii, surorile, prietenii. Gropile se cascau ude si reci. Veneau camioane cu sicrie din toate partile. Bocetele deznadajduite ale mamelor, sotiilor si fiicelor celor ucisi se auzeau pana departe. Inainte sa apara masina cu Miki, prietenii lui, colegii din trupa, au promis ca n-or sa planga si ca vor fi tari. Unora nu le venea sa creada ca Miki nu mai e. Se asteptau ca el sa apara zambind, in geaca lui din piele, cu mainile in buzunar si sa le spuna ca totul e o gluma, o farsa stupida, si ca el n-a murit deloc. Dar, cum au zarit crucea de lemn cu numele drag al prietenului lor scris proaspat, au izbucnit in hohote de plans. Abia atunci au realizat ca totul e adevarat. Urlau de durere. Lacrimile lor picurau in noroi.

Miki nu mai era! Cosciugul a fost coborat in groapa. Bulgarii grei de pamant cadeau pe sicriu ca un dangat de clopot. La final a inceput sa ploua, des si crancen. In cimitir incepuse sa miroasa a coliva si a deznadejde...

 

                                                                        Articol scris de Dana Fodor                          

                                                                        Lumea credintei, anul II, nr. 1(6)

​

​

Mihai Gâtlan, martirul-rocker de la Sala Dalles

 

19 decembrie 2016 Vasile Surcel Actualitate - Cotidianul.ro

​

Recenta decizie prin care Parchetul General a anunțat extinderea cercetărilor din „Dosarul Revoluţiei“ și asupra evenimentelor de după 22 decembrie 1989 a adus cu ea speranța că victimelor li se va face, în sfârșit, dreptate, iar adevărații vinovați vor ajunge pe mâna justiției. Dar acest entuziasm nu este împărtășit chiar de toată lumea. Unul dintre pesimiști este revoluționarul Ion Gâtlan, tatăl lui Mihai Laurențiu Gâtlan, primul erou martir din București.

Acum, Ion Gâtlan exprimă doar un soi de optimism temperat: „Această decizie ar trebui să mă bucure. Și, într-o oarecare măsură chiar mă bucură. Dar… vine mult prea târziu. Dosarul ăsta al Revoluției a fost deschis, închis și iar redeschis, de vreo patru ori. Ce anchetă mai pot face astăzi procurorii? Probe materiale nu mai există, mulți dintre martori, dar și dintre răniții de atunci au murit ori li s-a pierdut urma după ce au plecat din țară. Iar acum, după 27 de ani, cât te mai poți baza pe amintirile unor eventuali martori? Am așteptat 27 de ani să avem niște rezultate concrete, pe care nu le-am văzut niciodată. Ce o să facem acum? Vor fi reluate anchete care vor dura încă 27 de ani? Bine, partea bună ar fi că o să fie anchetat și Iliescu. Dar dacă se vor opri doar la el… nu vom avea decât niște bucăți de adevăr, care nu vor reface întregul“.
Practic, omul chiar că are dreptate: în 27 de ani au apărut informații care demonstrează că „Revoluția“ a fost de fapt o lovitură de stat, pe care încă ne este frică să o definim ca atare. Concret, Ion Gâtlan nu așteaptă prea multe de la „extindere“: ,,Este o decizie bună, dar, în ceea ce privește moartea fiului meu, nu are ce schimbări să aducă. Mihai a fost ucis pe 21 decembrie 1989. Dacă cineva ar fi dorit să clarifice condițiile morții lui o putea face chiar atunci. Chiar și un procuror începător putea să afle rapid cine l-a omorât. Pentru el… acum este prea târziu“.
Se spune că un om moare cu adevărat abia în momentul în care nimeni nu mai vorbește despre el. Motiv pentru care ne facem o datorie de onoare față de Mihai Gâtlan și-i menținem memoria în viață relatând ceea ce am aflat despre el, atât din amintirile celor care i-au fost aproape, cât și din dosarul penal deschis la moartea lui. Iar asta dintr-un motiv foarte întemeiat: Mihai Gâtlan este primul erou-martir care și-a pierdut viața în București.

Primul martir din București
Atunci, în decembrie 1989, Mihai Lucrețiu Gâtlan avea 19 ani. Vârstă la care toți suntem, într-un fel sau altul, niște rebeli. „Rebeliunea“ lui era perfect benignă: se considera rocker. Iar în măsura în care se putea pe atunci, Mihai chiar a trăit ca un rocker. Dar, contrar acestei apartenenţe oarecum exotice pentru acele vremuri, îşi vedea viitorul pus în slujba Bisericii. Ce fel de preot ar fi putut deveni acel tânăr rebel? Nu o să ştim niciodată: Dumnezeu l-a chemat la El mult înainte de vreme, dar preschimbat în martir. Acum, după 27 de ani, din visele lui au mai rămas doar o cruce şi o placă din marmură neagră fixată pe un perete din centrul Capitalei. Şi un mormânt acoperit cu o lespede de marmură albă în Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Plus o mulţime de amintiri care, acum, trăiesc doar în memoria părinţilor şi a prietenilor săi. Ion Gâtlan, tatăl lui Mihai, este, şi el, unul dintre revoluţionarii din Bucureşti. Un om obişnuit care în decembrie ’89 a plătit de două ori preţul de durere şi eroism pe care istoria l-a pretins în schimbul căderii regimului comunist. Prima dată, pentru că atunci l-a pierdut pe cel mai mare dintre copiii săi. Iar a două oară, pentru că la scurt timp după fuga cuplului Ceaușescu a participat în mod direct la decapitarea structurii de comandă de la vârful partidului. Aflat în sediul CC al PCR, el a fost cel care i-a arestat pe Constantin Dăscălescu și pe Ilie Verdeţ. Dar asta este o altă pagină a Revoluţiei.

Cotidianul: Cum a fost Mihai Gâtlan?
Ion Gâtlan: Era cel mai mare din cei şase copii ai mei. Încă din copilărie îl atrăgea imaginea înalţilor prelaţi înveşmântaţi în odăjdii. Motiv pentru care, atunci când a mai crescut, şi-a dorit să urmeze Teologia. Dar, pe atunci, asta nu prea era „pe linie“. La un moment dat, una dintre rudele mele m-a şi reclamat pe la autorităţi că vreau să-mi bag copilul la Teologie şi că astfel o să-i stric viitorul. Dar nu eu l-am trimis acolo. În niciun caz! În schimb, l-am învăţat să facă în viaţă exact ce vrea el şi ce-i place. Iar el asta îşi dorea. În vara anului 1989 a făcut pregătire, un fel de meditaţii, cu un preot. Însă nu a apucat să dea examenul: preotul care i-a fost profesor a fost şi cel care i-a făcut slujba de înmormântare. Dar să ştii că Mihai nu a fost nici pe departe vreun habotnic care-şi petrecea timpul în post şi rugăciuni.

– Deci era un tânăr obișnuit?
– Da. A făcut mult sport şi la un moment s-a apucat şi de arte marţiale: judo, karate. De astea s-a lăsat însă destul de repede, zicea că nu vrea să-şi rupă oasele. Dar, mai mult decât toate, i-a plăcut să cânte. Avea o voce superbă. Şi, la fel ca majoritatea prietenilor lui, se considera rocker. Asta pe timpul când rockerii erau nişte tineri despre care oficialii regimului comunist susţineau că nici nu există. Dar cine asculta la ei? Existau peste tot, în Bucureşti şi prin marile oraşe din ţară.
– Cum arăta, cum se comporta?
– Ce pot să-ţi spun? Avea un chip blajin, despre care ceilalţi spuneau că este angelic. Dar pentru noi, părinţii, era un copil obişnuit. Ce-i drept, era într-adevăr frumuşel. Îşi iubea foarte mult fraţii mai mici şi îi proteja. Ştii cum e vorba aia, că este atât de bun, încât şi-ar da şi haina de pe el? Mihai chiar a făcut-o. Prin primăvara lui ’89, o geacă sau o pereche de blugi se obţineau destul de greu. El avea şi una, şi alta. Şi le ornamentase cu tot felul de ţinte şi steluţe de metal. Într-o zi a venit la el un prieten şi i-a cerut să i le împrumute, că merge la o întîlnire şi vrea să o impresioneze pe fată. Mihai i le-a dat pe amândouă, iar prietenul nu i le-a mai adus decât peste câteva zile. Timp în care el a trebuit să stea în casă, pentru că nu mai avea altele la fel.
Şi încă ceva: să ştii că fiul meu nu a vrut niciodată să moară. Nu şi-a dorit niciodată să devină eroul neamului. Nu! Şi-a dorit să trăiască şi să cânte.
Cum să-ţi spun, trăia pentru muzică. Teologia era pentru viitor, dar, în prezentul acelor vremi, muzica era cel mai important lucru pentru el. Se cunoştea cu băieţii de la Iris. A cântat în grupurile Interval şi Conex.
Pe de altă parte, copiii ăştia au fost o generaţie mult mai dinamică decât am fost noi la vârsta lor. Se întâlneau prin oraş, discutau despre orice: muzică, ştiinţă, religie. Dar şi despre politică, aşa cum o înțelegeau ei.

Gând în memoria prietenilor
Poate că, la fel ca orice părinte, Ion Gâtlan este subiectiv. Dar cunoscuţii lui Mihai, cei de vârsta lui, şi-l amintesc şi ei aproape la fel ca tatăl lui. Într-un interviu apărut în presă, una dintre prietenele sale a povestit ce însemna să fii rocker în anii de sfârşit ai regimului comunist. „Şi pe atunci, tinerii erau împărţiţi în grupuri, după stilul de muzică preferat. Dar nu se încăierau, aşa cum se va întâmpla în anii ’90. Rockerii, hipioţii şi punckerii din Capitală se întâlneau mai ales la restaurantul Grădiniţa ori la Cina. Discuţiile porneau de la muzică, de la Metallica, Led Zeppelin, Sex Pistols, continuau cu literatura lui Mircea Eliade şi nu de puţine ori ajungeau la religie. Dar şi la politică. Lui Mihai îi plăceau Iron Maiden, Mettalica, Ozzi Osbourne, Scorpions. De aceştia din urmă era de-a dreptul fascinat şi spunea adeseori că şi-ar da zece ani din viaţă să-i poată vedea cântând într-un concert live“. Adunate la un loc, acestea erau visele unei generaţii rebele, pentru care „Epoca de Aur“ nu însemna mare lucru.

Revolta
Ion Gâtlan mărturisește că nu cunoaște date concrete despre sfârşitul dramatic al fiului său. „Eu am fost în altă parte. Tot ce am aflat a fost ulterior, din relatările prietenilor fiului meu, care au fost de faţă acolo. Dar şi ale altor martori cu care am vorbit de atunci. Bineînţeles că a existat şi o anchetă oficială, declanşată încă din primele săptămâni ale anului 1990. Dar, de atunci şi până acum nimeni nu a dorit să afle adevărul şi toate demersurile juridice au fost superficiale, făcute parcă doar să ascundă adevărul pe care ni-l dorim cu toţii. În timp, prietenii lui mi-au povestit cum s-au petrecut faptele. Pe 21 decembrie 1989, în jurul prânzului, Mihai s-a întâlnit cu câţiva prieteni în faţa restaurantului Grădiniţa. La Sala Palatului, mitingul organizat de Ceauşescu tocmai se spărsese, iar lumea se retrăgea în dezordine. La început, Miliţia a încercat să menţină un pic de ordine, dar situaţia scăpase deja de sub control. Au apărut scutierii și mai apoi, Armata. De fapt, camioane militare încărcate cu soldaţi echipaţi cu armament şi muniţie de război. În acele momente, Mihai, împreună cu prietenii lui, a pornit pe Bulevardul Magheru, scandând «Libertate, Libertate!». Zvonurile care circulau mai repede decât ei spuneau că grupul lor ar fi venit de la Timişoara. Ajunşi în faţa sălii Dalles, Mihai şi cei 10-15 tineri cu care plecase de la Grădiniţa au fost blocaţi de două formaţiuni de scutieri care, deşi nu i-au atacat în mod direct, nu le-au mai dat voie să înainteze. Mihai avea ordinul de încorporare în buzunar şi în februarie 1990 urma să plece în armată să-şi satisfacă stagiul militar, cum se spunea pe atunci. Prietenii lui mi-au povestit că atunci când a fost faţă în faţă cu soldații, tineri ca și el, fiul meu a început să negocieze cu ei, să le explice că nu trebuie să acţioneze contra propriului popor.“
Martorii au relatat acele împrejurări, iar declarațiile date de ei în fața procurorilor sunt consemnate în dosarul penal. Aceștia au povestit că, în jurul orei 17.30, în zonă şi-au făcut apariţia două camioane militare. Unul dintre protestatari a aruncat cu un bolovan spre cabina maşinii. Şoferul a fost lovit la cap, a pierdut controlul asupra volanului, iar camionul a intrat în plin, în mulţime. Atunci, Mihai Gâtlan a fost rănit pentru prima dată. Acest moment dramatic este descris de Teona Stana, o prietenă a lui Mihai care venise cu el. Declaraţia dată în faţa procurorilor militari, chiar la începutul anului 1990, descrie imaginea unui băiat care, deja devenit bărbat, a protejat-o pe fata de lângă el. „Gâtlan Mihai a fost lovit de prima maşină cu faţa (botul), a căzut, dar s-a ridicat imediat. După ce a trecut şi a doua maşină, s-a tras din ea, de către persoane îmbrăcate în haine militare. Atunci, Mihai a căzut împuşcat în cap, iar lumea de acolo, speriată şi grăbită să scape, l-a călcat în picioare. Eu nu am fost lovită de camionul militar, pentru că Mihai s-a aşezat în faţa mea şi apoi m-a împins din faţa maşinii.“

Un trup desfigurat
Tatăl lui Mihai a aflat de moartea fiului abia peste câteva zile, după ce a ieşit din sediul CC. „L-am adus acasă. Era desfigurat şi avea toate oasele fracturate. Nişte martori mi-au relatat că a fost împuşcat, prima dată, de un militar din cel de-al doilea camion. O rană gravă, dar dacă ar fi fost dus imediat la un spital avea şanse mari să scape. Iar nişte locatari din blocul de deasupra sălii Dalles mi‑au povestit că, după prima salvă, un alt militar s-a apropiat de el şi l-a împuşcat în cap, de la mică distanţă. Apoi l-au târât de păr. Ceva mai târziu, oamenii speriaţi, care încercau să fugă de acolo, l-au călcat în picioare.“ Mult mai sec, Institutul de Medicină Legală menționează, fără a clarifica nimic: „Cadavrul prezintă următoarele leziuni de violenţă: plagă delabrantă sprâncenoasă stângă. Excoriaţii multiple hemifață stângă. Plagă transfixiantă la braţul drept, de 0,5 cm pe faţa externă şi de 2/3 cm, cu fractură de humerus. Plagă rotundă cu diametrul de 0,9 cm, cu margini pergamentate, localizată latero-toracal, drept în zona superioară“. Mai departe, actul medico-legal menţionează, contrar spuselor martorilor: „Împuşcarea s-a produs cu o armă de calibru, probabil de 0,7 milimetri, de la o distanţă de 20-100 de metri (în funcţie de tipul armei), prin tragere foc cu foc, de la dreapta la stânga în raport cu victima. Proiectilul a traversat braţul drept şi humerusul, ceea ce i-a atenuat mult forţa, astfel încât a fost reţinut în cavitatea toracică“. Dar despre împușcătura de la cap nu se pomenește nimic. Ce i-a împiedicat pe anchetatori să scoată glonţul din toracele victimei şi astfel să identifice tipul de armă? Iar apoi, pornind de la această informaţie, să-l descopere pe militarul care a folosit arma cu care a fost împuşcat Mihai Gâtlan? Absolut nimic! Motiv pentru care ucigaşul lui Mihai nu a fost niciodată deranjat de nimeni şi se plimbă şi acum în libertate. Cum la fel de liberi sunt, de 27 de ani încoace, cei mai mulţi asasini care şi-au făcut de cap în timpul Revoluţiei. Acum, singura mărturie a masacrului de la Sala Dalles este placa comemorativă care ne atenţionează că „Aici au murit eroi adevăraţi – 21 Decembrie 1989.“
Exact acesta este și motivul pentru care este pesimist Ion Gâtlan. ,,Foarte bine că se extinde, dar pentru fiul meu nu mai contează. Vezi tu, dacă Mihai ar fi trăit, acum ar fi avut 46 de ani. Exact vârsta pe care am avut-o eu la moartea lui, atunci, în decembrie 89. Dacă nu ar fi fost ucis de criminalii ăia care nu au fost identificați nici până în ziua de azi, și-ar fi trăit viața, ar fi avut familie, mi-ar fi dăruit nepoți. Așa… mi-a ,,dăruit“ o piatră de mormânt, o placă comemorativă, iar acasă, o candelă care arde tot timpul sub o icoană și câteva fotografii ale lui. Și știi ceva, anul trecut când au murit rockerii de la Colectiv, m-am gândit că tinerii aceia au repetat înzecit drama fiului meu. Am tot respectul pentru ei și mă bucur că părinții și apropiații lor au reușit să le ridice un monument. Din păcate, eu nu am reușit pentru rockerul meu mort mult înainte de vreme. Am făcut cerere la Primărie, la Oprescu, să-mi dea aprobările cuvenite. S-o fi rătăcit pe acolo, prin sertare, nu am primit niciun răspuns. Ei… ce treabă avea Oprescu cu morții Revoluției? O să încerc și la noua conducere, dar… slabă speranță!

Doi tineri, două destine frânte: tânărul Mihai Laurențiu Gâtlan este primul mort al Revoluției din București. Printr-o stranie coincidență, primul mort de la Timișoara a fost Sorin Daniel Leia, un alt tânăr care a fost împușcat în cap, pe 18 decembrie, pe treptele Catedralei din Timișoara. Doi tineri, două destine frânte de ceea ce încă mai numim Revoluția din Decembrie 1989.

48 de bucureșteni au fost uciși înainte de 22 decembrie 1989

19 ani avea Mihai Gâtlan când a fost ucis de forțele de represiune.